În episodul de azi am vorbit cu poeta Cristina Drăghici despre ultimul său volum de poezie „Un râs ca un zgomot de sticle sparte”, apărut la Editura Cartier. Dialogul cu Cristina s-a transformat treptat într-un poem lung în care ne vorbește despre viață, despre profesia ei și amestecul necesar cu poezia. Ne-a vorbit despre cum în volumul ei de debut, „anticorp”, s-a pregătit să „îndrăznească” și cum a reușit să nu mai cenzureze nimic. Cred că poezia Cristinei, adesea străbătută de o anumită violență și ceva inconfortabil, este în același timp extrem de blândă. Se vede în toate poemele interesul ei pentru viețile celorlalte femei și pentru explorarea propriei interiorități în raport cu lumea. Vă invit să ascultați și voi discuția cu Cristina, începând cu un poem din ultimul său volum. Ascultare plăcută! **Muzica de intro /outro vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)
Câteva lucruri pe care ni le spune Cristina în acest episod:
În timpul scrierii ultimei cărți am ținut foarte mult cont de un barometru interior. Cât timp părea autentic și firesc să fac asta, să încerc să scriu fără nici un fel de premisă, am făcut asta.
Nu știu cum m-aș descurca dacă ar trebui să mă gândesc acum trebuie să scriu, dar trebuie să termin de scris până la o anumită oră sau să mă raportez la scris ca la o altă activitate
Sunt niște poeme care au vrut să fie poeme, dar au ținut cont de timpul pe care l-am avut să le pot oferi o formă necesară ca ele să fie compatibile cu viața pe care am vrut eu să le-o ofer.
Când m-am adâncit tot mai mult în viața asta de spital, și interioritatea mea a devenit alta și atunci și relația mea cu scrisul a devenit alta.
Imposibilitatea care a devenit un element foarte comun în viața mea în ultimii ani m-a ajutat să schimb și dinamica scrisului.
Nu am mai fost dispusă să mă cenzurez în niciun fel. Mi-am asumat acest risc.
Am vrut să fie autentică și compatibilă cu valorile în care cred și cu realitățile în care eu mă desfășor.
În anticorp mă pregăteam un pic să îndrăznesc.
O altă zonă care mi-a pus destul de mult procesul la îndoială a fost asumarea faptului că eu cea care scrie se identifică cu tot ceea ce înseamnă a fi femeie.
Mi-am dorit să încerc să găsesc eu pentru mine răspunsuri explorând îndeaproape tot felul de vieți de femei.
Poezia începe când se așază în mine ori imagini, ori senzații, ori lucruri de la care știu că voi porni cândva.
Nucleul multor poeme din cartea asta a fost unul profund încărcat electric de foarte multă violență.
Ajunsesem într-un punct de saturație și simțeam că nu mai am ce să pierd.
O să scriu așa cum respir.
Îmi doresc să înregistrez felul în care viața se desfășoară pentru unii dintre noi.
Am simțit că nu mai e nevoie de mine atât de tare, că există o viață a lor, că se descurcă foarte bine între ele. (Poemele)