Azi am vorbit cu poeta Lorena Enache despre cărțile sale de poezie („Fetițe dulci” și „Cuibul de coapse”; ambele apărute la Charmides). A ieșit un dialog vulnerabil și superb despre poezia scrisă nu ca terapie, ci din plăcere, despre sexualitatea ca formă de putere și bucuria asumării scrierii poeziei ca act liber și în niciun fel constrângător. Vă propun să începem cu un poem din "Cuibul de coapse" în lectura autoarei. Ascultare plăcută! **Muzica de intro /outro vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)
Câteva lucruri spuse de Lorena Enache în acest podcast:
Să fie poezia super puterea mea.
Să pot să mă disting cu faptul că scriu poezie
Apoi am început să fac pace cu mine cu faptul că scriu poezie și că nu trebuie să fie doar tristuță sau doar de ură sau să apară doar ca moment de respiro.
Sexualitatea era o formă de putere și cu cât puteai să o afirmi, să o arăți mai hotărât, mai explicit, mai je m en fiche, cu atât aveam impresia că deveneam mai dezirantă.
Ca și cum ai poza un sentiment.
Dacă nici în poezie nu-ți permiți să te duci unde vrei tu să te duci. Dacă nici acolo nu poți să spui îmi place sau nu îmi place... Nu trebuie să fie bună, nu trebuie să fie proastă, nu trebuie să atingă anumite subiecte, nu trebuie să sensibilizeze o masă anume de oameni sau să trateze chestii politice sau ideologice... Eu am început să cred că îmi place sau nu. E atât de simplu.